Pinned Tweet
Acum 17 ani, ni se întâmpla cel mai bun lucru din ultimii aproape 80, aderarea la NATO.
Fără NATO & UE, am fi rămas în urma timpului, în urma vieții, exact ca Moldova sau Ucraina, state fără securitate, locuri unde tristețea și sărăcia sunt atât de apăsătoare că te sufocă.
"Please, please, stop, stop! You look so cute in the rain, under that hood, with your hot chocolate. May I take your picture?"
De obicei, refuz politicos, dar ea avea ceva aparte și m-am oprit. Era din Odesa. A venit prima dată în România când Rusia a atacat Ucraina, apoi s-a întors acasă, dar războiul i-a complicat iar viața și a decis să revină, să își continue studiile la București. I-a plăcut în România pentru că oamenii au fost primitori și prietenoși, iar acum e fericită aici. Dar i-ar plăcea să se poată întoarce acasă.
Nici dacă ceream, nu cred că puteam primi o introducere mai potrivită pentru Minotaurul lui Zviaghințev.
"Pentru noi, rușii, Ceaikovski a fost heterosexual", i-a spus ministrul Propagandei imediat ce a intrat în cameră, ca să fie clară limita libertății. Inițial, filmul a fost finațat și de statul rus, ulterior Serebrennikov a decis să dea banii înapoi.
L-am întrebat dacă în alegerea subiectului a fost și o intenție politică. E foarte greu să nu vezi cum e zguduit un pilon al discursului statal despre cultura rusă. Mi-a spus că nu se știe aproape nimic despre viața lui Ceaikovski, despre cine a fost el, că statul rus a distrus, din arhive, tot ce nu se potrivea cu imaginea pe care voia sa o proiecteze și că minciuna ucide. A vrut să îndrepte asta.
Filmul este făcut după jurnalul aproape uitat al Antoninei Miliukova, soția lui Ceaikovski, care a murit într-un spital de boli nervoase. E o splendoare vizuală în care dispare granița dintre film, pictură și fotografie, te îndrăgostești de fiecare cadru.
Tchaikovsky's Wife. De Kiril Serebrennikov. Nu a fost și, cel mai probabil, nici nu va fi proiectat în Rusia într-un viitor previzibil.
Două furtuni și o toamnă indiană mai târziu, oceanul și-a făcut datoria, oceanul trebuie să plece. Biarritz, cu istoria lui în straturi, e o bijuterie. Iar Pays Basque, cu toate satele de munte, orășelele costiere, mâncarea fabuloasă și oamenii fermi, dar plini de umor, o încântare; tot ce Pirineii și Atlanticul puteau crea mai fermecător.
Allons enfants de la patrie! Peronul de la Unirii e tot pe partea dreaptă?
"Vreau să fac cu tine ce face primăvara cu cireșii". Și pentru nu s-a putut câte un Neruda pentru fiecare, unii dintre noi avem raiul acesta în care vița de vie își împarte viața cu măslini, curmali, palmieri, ciuperci, confiere în cea mai frumoasă liniște. Unii dintre noi avem Franța.
La început au fost elevii și protestele lor în care cereau condiții mai bune de educație pt ei și pt profesori, în contextul unor tensiuni existente deja în societatea franceză din cauza scăderii nivelului de trai și a calității serviciilor publice. Apoi a fost un cont anonim de TikTok care a lansat un apel la mobilizarea tuturor categoriilor sociale împotriva creșterii prețului la combustibil în aceeași zi cu protestul anterior anunțat al elevilor.
Potrivit Visibrain, mai mult de 460 000 de mesaje referitoare la 17 oct. au fost postate pe rețelele sociale din Franța începând cu 27 sept. Cele mai multe postări au fost înregistrate în zilele precedente protestului, cu un vârf de 65 000 de mesaje pe 11 octombrie. Doar 20% dintre acestea erau despre revendicările liceenilor. Pe TikTok, mesajele au generat 132 de milioane de vizualizări și 18 milioane de like-uri. Apoi s-au propagat pe facebook, unde au fost reactivate pagini de „rezistență cetățenească” inactive din 2018. O hartă urcată pe internet, pe 15 septembrie, de Benjamin Ball, „militant numeric și creator de instrumente pentru lupta comunitară”, unde protestatarii puteau fixa locuri de întâlnire pentru 17 oct, înregistra peste 580 000 de vizualizări și peste 1000 de locuri în toată Franța pentru a „protesta” sau pentru a „ocupa sensuri giratorii, benzinării, rafinării, depozite petroliere, gări, porturi...”
Sunt informații pe care le-am citit într-un articol din ediția de weekend a Le Monde, în dimineața protestului, într-un tren care mă scotea din Bordeaux pt câteva ore, în timp ce apăreau știri despre protestatari care iau pubele din oraș și le mută în zona unor intersecții pe care anunțaseră că vor să le blocheze. Protestul urma să înceapă la ora 14. N-am lipsit mult. M-am întors la 17:30.
Am mers pe jos spre centru, unde aveam hotelul, pt că traficul era complet blocat. Unii protestatari, liceeni cu pancarte, se retrăgeau din Place de la Victoire, în timp ce alții, mai în vârstă, cu veste galbene, se așezaseră la terasele din apropiere sau în zona lor. Când am ajuns, centrul pieței, sub Porte d’Aquitaine, era ocupat de o altă categorie de protestatari: îmbrăcați majoritar în negru, în general cu fața acoperită, purtători de mesaje și simboluri atribuite stângii și extremei stângi: ANTIFA, drapele comuniste și anarhiste, make fascists afraid again etc. N-a lipsit nici drapelul palestinian. Scenariul s-a repetat spre Place de la Bourse și spre sediul primăriei din Bordeaux. Revendicările elevilor se retrăgeau sau rămâneau în zona marginală protestului, ceilalți se îndreptau spre piețe. Din când în când, toată lumea aplauda mașinile de pompieri. La Bordeaux, aceștia s-au alăturat protestelor elevilor, reclamând lipsa mijloacelor necesare derulării activității: „pas de moyens, pas de miracles”. După ora 20, un zumzet despre jefuirea magazinului Louis Vuitton a luat locul mesajelor elevilor. Am văzut jandarmi, erau acolo, nu i-am văzut manifestându-se violent, am auzit grenade lacrimogene, le-am simțit efectul, nu am mers spre ele, ci pe lângă. Sirenele poliției s-au auzit până spre 3 dimineața, apoi s-a făcut liniște.
A doua zi, oamenii vorbeau despre responsabilitatea pt violențele din oraș: pentru unii e vina lui Macron, pentru alții, a lui Mélenchon, dar sunt și mulți care spun că ambii sunt de vină. Macron pentru deciziile economice și politice din ultimii 10 ani, care au dus Franța în criză, iar Mélenchon pentru că a preluat și a legitimat mesaje ale extremei stângi în scopuri electorale. Din loc în loc, oamenii le mulțumeau polițiștilor pe care îi întâlneau în cale: „merci pour tout ce que vous faites, bon courage!” Cineva care participase la revoltele studențești din 1968 îmi spunea că, până la alegerile din aprilie, protestatarii vor da foc întregii țări. Crede că Macron este prea slab și că Franța are nevoie de un lider puternic, „la fel ca Trump”, care să facă ordine. Marine LePen e, ironic, singura soluție pe care o vede. El și 30% dintre francezi.
Peste Franța s-au suprapus multe crize - socială, politică, economică, internațională – care au erodat centrul politic. Prețurile au crescut, calitatea vieții a scăzut. Francezii care locuiesc în proximitatea frontierei își fac cumpărăturile în Spania. Toate categoriile sociale sunt nemulțumite, fie că locuiesc în urban sau în rural, la munte sau pe malul oceanului. Nemulțumirea e, în general, o stare firească a francezilor, dar acum a devenit acută și a făcut ca principalii competitori de pe scena politică, în perspectiva alegerilor din aprilie 2007, să fie Marine LePen și Jean-Luc Melenchon. Supărarea oamenilor e reală, revendicările sunt justificate. Pe 24 octombrie sunt anunțate noi proteste, iar pe 5 noiembrie, o grevă a sindicatelor.
E contextul perfect pentru oricine vrea să instrumenteze protestele și să mute revolta oamenilor spre un pol politic sau altul prin intermediul rețelelor sociale. Donald Trump n-a ratat ocazia să îndemne la o nouă revoluție franceză și să folosească, ulterior, violențele în propria campanie electorală promovând ideile extremei drepte, că vinovați pentru tot ce se întâmplă rău în Franța sunt imigranții. Dar miza nu e campania lui, ci controlul asupra politicii europene inclusiv în privința Ucrainei. Sunt doi lideri care vor să vadă Ucraina învinsă: Vladimir Putin și Donald Trump. Franța este unul dintre cele mai importante state europene care o sprijină. Marine LePen și Jean-Luc Melenchon, la fel ca mulți alți extremiști europeni, au promis că vor stopa acest ajutor.
La început, au fost protestele elevilor pentru condiții mai bune de educație. Apoi au fost confiscate. Mai departe, ce se va întâmpla în Franța nu va rămâne în Franța. Niciodată în istorie cutremurele politice din Franța nu au rămas în Franța. Mulți dintre francezii cu care am vorbit se așteaptă ca Marine LePen să câștige. Eu sper că Franța va ști să evite capcana extremismului, de orice fel ar fi el, de stânga sau de dreapta.
Mulțumit, @JAX_357? :)
Spune-mi ce vezi și o să-ți spun cine ești.
Eram la Bordeaux sâmbătă. Nici dacă voiam să evit protestul nu aveam cum să o fac, pentru că hotelul era exact în mijlocul acțiunii. Nu m-am uitat aproape deloc pe social media până azi. E fascinantă lejeritatea cu care sunt ratate faptele și înțelegerea lor în RO. Fascinantă.
Fabulos oceanul la Biarritz. 27⁰C toată ziua, cerul senin cristal, în 30 de secunde s-a ridicat un nor de nu se știe unde și tot orașul a devenit invizibil. Fabulos!
"Elle est jolie, la cent cinquante."
Vorbeau despre o casă din portofoliul Christie's la Biarritz. Doar că nu era 150 (de mii de euro), ci 1 150 000 de euro. Trebuie să fie interesant ca, de la un anumit nivel de venit în sus, milionul să fie subînțeles, nici măcar să nu mai fie nevoie să îl menționezi. Îmi povestea zilele trecute un agricultor din Espelette despre o casă din Ainhoa cumpărată înainte de pandemie cu 240 000 de euro și vândută anul trecut cu 2 milioane de euro. Fără pământ, doar casa. 5 camere. Și se plângea că prețurile au devenit imposibile. Ar mai fi avut nevoie de câteva parcele de pământ pentru ardei - e cultivator de piment d'Espelette medaliat cu argint la Paris. Valoarea terenului era 200 000 de euro, proprietarul, vecin de-o viață, i-a cerut 500 000 de euro. N-a cumpărat.
Nu mai e foarte ușor de trăit în Franța pentru cei pentru care un milion de euro nu e un detaliu subînțeles.
Dă-i cu pintxos, dă-i cu vino tinto, dă-i cu pintxos, dă-i cu cerveza, dă-i cu pintxos, dă-i cu mamacita necesita margarita, dă-i cu pinxtos, dă-i cu sidra, până ajungi să vezi numai stele Michelin pe care le împarți cu generozitate tuturor. Și așa a ajuns San Sebastian capitala gastronomică a Europei.
Nu ne mai dați să mâncăm, că cineva, nu spun cine, trebuie să ajungă înapoi în Biarritz, preferabil pe o autostradă, nu pe șapte.
